Categories
povesti

Revenita-mi cu blogu’

M-a apucat scrisul iar, poate ajung si eu sa imi pun gandurile astea intortocheate, grele pe o hartie, se le intind ca pe o ata neagra in randuri de cuvinte. Parca as vrea sa fie pe romaneste, ca sa fie mai din suflet, si chiar de as putea si in Englezeste, nu pot sa gasesc acel frau liber al gandurilor, acele cuvinte care zboara singure direct pe foaia alba, fara sa ma intreb de doua ori de rostul lor. Limba sufletului as putea sa zic? As vrea sa fiu capabila de scrieri marete in alta limba decat cea natala, dar tot timpul cand reusesc sa duc la capat o poezie, parca ii lipseste ceva, cuvintele alea toate adunate nu au lipici. Nu se lipesc de inima precum dragele de litere romanesti, ori n-am ajuns sa le iubesc si pe celelalte indeajuns? Drept este ca prin practica, incercari, multe esecuri si iar alte incrercari dai de comoara pan’ la urma. M-am gandit sa actionez la fel si in privinta scrisului, voi incerca pe ambele, romana si engleza, om vedea ce o iesi, sa ma surpind (amuz la propriile mele ganduri subrede) singura. Ma consider un amator in arta asta veche si frumoasa, apoi incercarea moarte n-are, asa-i? Acum sa imi spui sincer daca lipiciul ala nu e bun, daca lipseste complet sau trebuie mai mult, si asa inchid paragraful unei prefate.

Ma innec in propriile ganduri,
Val dupa val ma afunda;
Si vad albastru si vad stele
Si pe tine, un necunoscut,
Te-ai furisat prin visele-mi
Pace nu-mi dai nicicand.

Te aud in noapte, clipa,
Soptindu-mi iubirea adevarata,
Si pleci si vi din nou, iar si iar,
Sufletu-mi nebun albeste
Dupa dragoste asteptand.

Oceanul si marea-mi spala inima
De tine si de arta-ti fermecata,
Esti o inchipuire efemera,
Un vis ce a prins viata.
Inima-mi e rece, goala de tine
In abisul oceanului albastru.

Timpul a trecut si n-ai mai venit,
Si mi-ai lasat inima albind.

scrisa in 7 mai 2019